De ce te uiți așa la mine?

Îmi place să te privesc... de fapt, cred că știi asta, sau poate că nu știi. Dar chiar ador să te privesc.
Îmi amintesc cum stăteam la mare și te priveam cînd dormeai, poate o să fii mirat cînd o să citești asta, dar te priveam destul de mult. Te admiram cum dormeai, ca un copil mic. Priveam trăsăturile feței atît de cunoscute și de care îmi era dor atît de mult...

O altă amintire care îmi va persista în minte, este fața ta în lumina slabă a camerei, cînd ne admiram reciproc. Sincer, vroiam ca timpul să se oprească in loc, pentru că momentul cela era perfect. Unul în brațele altuia, privindu-ne în tăcere... vroiam să îți spun atunci cît de mult te iubesc și țin la tine, dar...
Te privesc și acum, știu că nu îți prea place cînd eu doar tac și mă uit la tine, știu că poate te simți incomod și începi a privi în jur. Sau cîteodată te enervezi că te privesc în tăcere. Tu nu știi la ce eu ma gîndesc în acel moment și, să îți spun sincer, nici eu nu mai știu.
Dar sunt sigură de un lucru... că mă înec în ochii tăi albaștri de fiecare dată cînd mă uit la ei. Ador ochii tăi, cred că ți-am mai zis asta. Tot timpul îmi doream să mă întîlnesc cu un băiat ce are ochi albaștri... totuși dorințele se împlinesc.

Sper că îți răspund în sfîrșit la întrebarea: De ce te uiți așa la mine?

Exteriorizarea gîndurilor

Am ieșit azi din mall și am decis să merg un pic pe jos, să îmi mai limpezesc gîndurile.
Așa cum mergeam pe drumul pustiu, un amalgam de gînduri mi-au invadat mintea. Și nu pot zice că au fost gînduri prea pozitive și fericite, chiar din contra. Mă gîndeam că, chiar înainte de sărbători am ajuns la așa o decizie că locul unde ma simt cel mai bine la moment e job-ul meu, nu acasă, nu alături de persoane dragi... dar la lucru. Acolo rîd destul de mult, nimeni nu îmi strică dispoziția... doar așa cîteodată... Acolo sunt persoane care mă întreabă cum mă simt, unde am lipsit așa de mult și dacă m-am însănătoșit.
Și e foarte straniu lucrul ăsta, pentru că logic, locul unde mă simt cel mai bine ar trebui să fie acasă, dar nu în altă parte. Locul unde mă simt cel mai bine ar trebui să fie alături de persoanele dragi...

Aș vrea acum să dispar undeva, să fiu departe de toți și de toate.

Nu știu de ce am scris postarea dată... pur și simplu cred... exteriorizarea gîndurilor...

Ce mă enervează faptul ăsta cînd 2 persoane se întîlnesc (sunt o pereche) pai, pe lîngă faptul că lumea îi bîrfește, se mai și bagă în relația lor cu diferite comentarii. De parcă ei ar ști mai bine cum trebuie să se poarte perechea ceea.
Spre exemplu, cînd fata sau băiatul apar singuri undeva, nu contează unde, deodată i se dă întrebarea: "Dar unde este persoana cealaltă?". Like really?? Ei ce trebuie să umble împreună peste tot? Fiecare persoană totuși are interesele ei, mai sunt ocupați sau au alte motive de ce să nu vină și nu înțeleg de ce lumea așa se bagă în diferite relații a diferitor persoane.
Sau mai sunt așa cazuri, cînd una din persoane face ceva, se găsește (ca de obicei) un al 3 om ca să îi facă observație.  Sorry, but who are you... my boyfriend or... his girlfriend? De ce le place la oameni așa să își bage nasul unde nu trebuie? Eu doar nu mă bag în viața ta sau în relația ta cu nu știu cine...
Dear people, everyone has its own life and they don't need your comments of advice about what they should do, or how should they act.

I have my own business, you have yours... so keep yourself away from my business.

Strong?

Like really... what is the point of being strong?? What is the point of fighting for something, when you know that you are the only one who is fighting for it and, actually, nobody cares about that.
I used to be strong, but some time ago I allowed to myself to be weak and vulnerable. I know it's not good, but... you know, it's easier because you can cry whenever you want to cry, to be broken and do nothing because... you are broken, it's normal for you to not do anything.
But when you are strong, you can not show to anyone when you are broken, you should smile even if you are feeling shitty.
So, my question is... what is the point of being strong?

Stăteau doar ei doi pe o bancă în parc, într-o zi de toamnă în care timpul încă îţi mai permitea plimbarile prin parc. El şi-a scos o ţigară şi a început să fumeze. Ea, stătea şi se uita în gol.

- Ştii, lumea îmi spune că în ultimul timp sunt mai nebunatică decît am fost.
- Nebunatică?? Tu nu eşti nebunatică...
- Cînd sunt cu tine - nu, dar cu alţii - sunt.
- De ce?
- Nu ştiu, pentru că nu m-am deprins să fiu nebunatică cu tine...
- Păcat... mie îmi plac fetele nebunatice...

Şi atunci ea a căzut pe gînduri şi privea mai departe in gol...

Despre oameni

Îmi place să observ oamenii. Fac asta de ceva timp şi cîteodată mă mir cît de tare se poate schimba o  persoană, spre bine sau spre rău. Observ cum prietenii se transformă în duşmani, cum oamenii sunt făţarnici şi trădează alte persoane.
Îmi place cum unii oameni îmi zîmbesc şi cică îmi sunt "prieteni" cînd sunt de faţă cu mine, şi mă vorbesc sau încearcă să îmi facă rău pe la spate. Le zîmbesc şi eu cînd sunt cu ei, dar fac concluzii şi merg mai departe. Asta a fost un sfat al unei persoane: "nu lua în cap, fă concluzii şi mergi mai departe"... bun sfat.
Am observat că, în ultimul timp, intuiţia nu mă înşeală. Şi, cîteodată nu am presimţiri bune în ultimul timp şi referitor la anumite persoane. Respectiv, mi-am pierdut încrederea în mulţi "prieteni" şi cunoscuţi. Oamenii cu care obişnuiam să discut deschis despre viaţa mea, despre viaţa lor, acum chiar nu pot discuta cu ei, pentru că ştiu că asta nu o sa rămînă între noi dar o sa ajunga şi la alte persoane.
E greu să nu ai cu cine discuta unele chestii, să ţii multe "temeri" în tine şi să nu le poţi spune nimănui.
Apropo, chiar mi-a plăcut poza din postarea dată...

Altfel

Mergeam azi prin parcul prin care trec aproape zilnic. Dar azi, nu ştiu cum, parcă mă simţeam altfel. Nu puteam să îmi explic de unde a apărut acest sentiment.
Azi parcul nu e pustiu, cum era în ultimul timp. Azi văd oameni stînd pe bănci, perechi care se iubesc, prieteni care discută...
Am simţit nevoia să mă aşez şi eu pe o bancă şi să savurez priveliştea şi liniştea parcului. Ascultam muzica care era în căşti, melodii care nu le-am ascultat demult. Mă gîndeam la ziua care a trecut, a fost o zi stranie... nu ştiu de ce.
Mi-am scos telefonul, simţeam nevoia să scriu, şi am început a scri postarea dată. Deşi era frig afara, nu vroiam să mă scol de pe bancă şi să plec acasă, îmi plăcea cum mă simţeam în acel moment. Mă simţeam nu ştiu cum... altfel. Dar, trebuia să merg acasă, pentru că era destul de tîrziu şi îngheţasem deja.
Păcat, sper că în curînd iar mă voi simţi altfel... cum m-am simţit azi...

Rutina

Ce faci cînd intri în rutină?
Eu nu ştiu ce să răspund la această întrebare, sau ce poate cineva să facă cînd simte că intră într-o rutină.
Azi, cît timp aşteptam transportul ca să merg acasă, mă gîndeam că eu sunt acum într-o rutină şi nu ştiu cum să ies din ea. Dimineaţa merg la lucru, după aia merg la masterat şi seara tarziu ajung acasă. Mai fac cîteodata teme sau citesc, dacă am timp şi mă duc la somn. Aşa trec zilele de luni pînă vineri, în fiecare săptămînă. În weekend tot nu fac ceva interesant, ies cu iubitul în oraş sau cu prietenii, sau merg la shopping. Mai rar se întîmplă ca să stau acasă şi să mă odihnesc, deşi simt nevoia.
Eu m-am deprins să am o viaţă dinamică şi interesantă, nu prea ma plictiseam sau simţeam rutina în ea. Dar acum, începînd o viaţă ''matură'', nu mi se pare prea interesantă. Deşi, îmi place jobul unde lucrez acum, cîteodată nici nu simt de fapt ca lucrez... fac ceea ce îmi place. Dar simt că ceva nu îmi ajunge...

Şi totuşi, ce faci cînd intri în rutină... cum să ieşi din ea?

Ei doi...

Erau doar ei doi...

Au aşteptat atît de mult timp ca să fie împreună, fără nimeni şi nimic care să îi împiedice să se bucure de momentele petrecute unul cu celălalt. Şi în sfîrşit, după atit timp în care au fost despărţiţi, ei pot să savureze clipele frumoase petrecute doar în doi.
Şi iată, că stau unul în braţele celuilalt şi se sărută pasional, doar cum ei ştiu să o facă. Ea, îmrăcată în cămaşa lui, arătînd foarte sexy doar în cămaşă şi în lengerie. El, admirînd fiecare părticică a corpului ei, spunăndu'i că e foarte frumoasă.
Aşa au trecut cîteva zile... Ei doi, multe discuţii, fum de ţigară, plimbări...

Ei nu ştiu ce va fi mai departe, dar cert e că acum se iubesc şi sunt fericiţi împreună.

Dorinţa neîndeplinită

"Să faci tu dacă vreai"...

Astea sunt cuvintele care le'am văzut că mi le'a scris cînd m'am trezit dimineaţa.
Şi îmi pun întrebarea, de ce persoanele la care ţii foarte mult nu fac ceea ce le rogi. Fac multe alte chestii dacă le roagă alte persoane, dar nu şi ceea ce ai vrea tu ca ei să facă. De parcă îţi sunt străine, cînd vine vorba de aşa ceva.
Toată chestia asta cu rugămintea a inceput cu cîteva zile în urmă. Am rugat o persoană să îmi îndeplinească o dorinţă. Nu i'am zis de ceva material, dar ceva care să mă facă fericită pe moment. Iniţial a fost de acord, dar ieri mi'a spus că nu o să poată.
De fapt, nici nu cred că încercase măcar, a cedat aşa pur şi simplu.

Din cuvintele de mai sus rezultă că, dacă vreau sa mi se îndeplinească vreo dorinţă, trebuie sa fac singură şi să nu rog pe cineva.
Dar cred că dorinţa asta va rămîne neîndeplinită.

Lumea Facebook

Îmi place Facebook'ul, e un site destul de interesant...
Afli cine şi ce face în fiecare zi şi în fiecare minută, cine şi unde a fost, cu cine a fost şi despre ce au discutat acolo. Mai afli cine cu cine se întîlneşte, cînd se logodesc şi cînd se căsătoresc.
Ok, cam pentru asta e făcut Facebook'ul, ca să faci share la tot ce iti place si ce gîndeşti. Dar, să postezi acolo ce ai gătit, ce mănînci, cum eşti îmbrăcat şi cum dormi... seriously???
La ce se gîndeşte lumea cînd face asta, înţeleg să scrii ce îşi place sau ce nu îţi place, să postezi poze frumoase, să faci share la cum trece ziua, dar să faci chat la cineva pe wall scriindu'i "Salut, cum ziua, trebuie numaidecît să ne vedem" sau "În ce rochie frumoasa erai îmbrăcată azi, de unde ţi'am luat'o?". Asta poţi să scrii şi în privat. Ce le mai place la oameni s vîibească cîteodată, că mi se face rău.
Mai pe scurt, ce vroiam eu să zic prin asta... faceţi share pe Facebook la ce vă "doare" sau ce vă fericeşte... dar faceţi'o în măsură. Nu vă expuneţi toată viaţa ca pe tavă... pe Facebook.

Straniu

Am ieşit azi seara de la facultate şi, ca de obicei mi-am pus căştile în urechi şi m-am pornit spre casă.
Pe drum, vedeam studenţi ieşiţi de la master care aşteptau rutierile, oameni care se încălzeau în cafenele, alţi oameni care pur şi simplu mergeau undeva.
Cînd am ajuns lîngă parc, am vazut 2 fete de vreo 14 ani şi 2 băieţi care s-au apropiat de ele şi s-au prezentat. Cînd băieţii s-au apropiat de ele, fetele au zîmbit, se vede că îi ştiau doar că nu în realitate... de pe net. Şi atunci mi-am amintit de timpurile cînd aveam eu vreo 14 ani şi era atunci "moda" să facem cunoştinţă pe net şi să ne întîlnim după aceea în realitate. Mi s-a părut straniu să văd asta în zilele noastre... de atunci au trecut ani buni şi parcă "moda" asta a trecut la fel.
Mi-am continuat drumul şi am intrat în parc. Un lucru ce mi s-a părut la fel straniu, e că parcul era pustiu. Am văzut doar vreo trei fete care stăteau pe bănci diferite şi vorbeau la telefon, şi vreo două perechi, dintre care una se certau.
E interesant să observi oamenii din jurul tău, cel puţin, mie mi-i interesant.
Şi totuşi, mi s-a părut straniu că parcul era pustiu... poate din cauza că azi e luni...

Ziua de azi ar trebui sa fie frumoasă…

E dimineaţă. M-am trezit după multe ore de odihnă cu gîndul că în sfîrşit m-am saturat de somn, după 2 nopţi nedormite. Dimineaţa a început ca de obicei cu un duş fierbinte şi a countinuat cu muzică, de care imi era dor şi nu o ascultasem de ceva timp.

E timpul sa merg la muncă, m-am gandit, şi mi-am luat geanta, cheile şi am ieşit din casă. Aveam dispoziţie bună de dimineaţă, ceea ce se întîmplă destul de rar. M-am urcat în maşină şi mi-am pus muzică. Ador să conduc, cu muzică tare în boxe, fără griji şi să văd doar drumul di-nainte. Dar şi mai mult ador să conduc noaptea…

Ca de obicei, de dimineaţă sunt foarte multe ambuteiaje şi maşini grăbite care îţi taie drumul. Întarziam la lucru, dar nu imi păsa, pentru că ştiam că azi va fi o zi frumoasă. Cînd în sfîrşit ajunsesem la muncă, m-am repezit la aparatul de cafea. Ador să conduc, dar ador şi cafeaua de dimineaţă, care te trezeşte şi parcă îţi dă puteri.

Seara a venit destul de repede, nu am observant cum a trecut timpul. Iar maşină, muzică, ambuteiaje, doar că drumul îmi era acum spre universitate… aveam examen, pentru care, ca de obicei, nu am învăţat nimic. Şi iar nu îmi păsa, pentru că ştiam că ziua de azi e frumoasă.

După examen l-am sunat, îmi era dor de el, vroiam să îl văd. Dar el nu a vrut…

Iar maşină, muzică, condus noaptea.

Ziua de azi ar trebui sa fie frumoasă…

Ce faci cînd?

Ce faci cînd simţi că ceva nu e ok? De fapt, ştii că ceva nu e ok dar nu îţi poţi da seama ce anume... Totul parca e aşa cum a fost, în afara de unele excepţii, şi parcă nimic nu s-a schimbat în viaţa ta, dar ceva nu e aşa ca de obicei.

Ce faci cînd simţi că unele persoane se îndepartează de tine şi nu îţi mai scriu/vorbesc ca mai înainte? Şi nu vreai sa le spui de asta pentru că ştii că o sa vină cu nişte scuze pe care, cică, ar trebui sa le crezi.

Ce faci cînd ştii că nimeni nu te poate ajuta cu tot ceea ce ai în sufletul tau? Şi ştii că nu poţi spune nimănui ceea ce simţi, pentru că, de fapt, nimănui nu îi pasă de asta...

Ce faci cînd pur şi simplu te saturi de tot şi ai impresia că o să cedezi curînd?

Fără mască

De o luna şi ceva m-am închis în mine. Pur şi simplu nu mai sunt acea persoană care zîmbeşte şi rîde tot timpul.

Des lumea mă întreabă de ce sunt tristă şi le răspund că "nu ştiu de ce, cred că sunt obosită". Dar de fapt, eu ştiu de ce, doar că nu vreau sa spun nimănui... nu am chef.

În ultimul timp, am observat că nu mi se mai primeşte să îmi pun masca de "happy person" pe faţă, aşa cum făceam asta mai înainte. Cred că am obosit să fac asta, nu mai am puteri să mă prefac că la mine totul e ok... nu, nu e ok, şi lumea nu e deprinsă să mă vadă în aşa "stare".

Motivul e simplu... nu am lîngă mine acea persoană care îmi dădea energie, care mă făcea să simt că trăiesc, care pur şi simplu mă face fericită. E greu, şi nu toţi pot să înţeleagă asta.
Sper că voi reveni la "normal" în curînd, dar pînă atunci... gruz time...

Despre Dor

Nu credeam vreodată că poate sa îmi fie dor de cineva atît de tare. Cînd ştii că nu o sa vezi persoana draga asa mult timp, dorul creşte cu fiecare clipă ce trece.
Cred că nu am simţit aşa un dor nebun de cineva de cînd eram mică. De fiecare dată cînd ma duceam la bunei, pai chiar din prima zi vroiam înapoi acasă, pentru că îmi era dor de mama. În fiecare seară stăteam şi aşteptam lîngă telefon, fiindcă ştiam că mama trebuie sa sune. Plîngeam cînd vorbeam cu ea şi îi spuneam că vreau acasă şi că mi-i dor.
Nu credeam că voi mai avea acest sentiment vreodată, acest dor nebun. Cînd aştept în fiecare zi măcar un mesaj de la acea persoană, aştepţi şi speri că va intra pe net şi veţi vorbi măcar un pic, aştepţi să auzi acele cuvinte care te fac să te topeşti cînd ţi le spune.
Stau de fiecare dată şi mă gîndesc, că timpul va trece repede, că pe zi ce trece o sa imi fie mai uşor să "suport" dorul ăsta, dar, pe cine mint eu? Încerc sa mă mint singură de fapt, pentru că ştiu că timpul nu va trece repede şi ştiu că pe zi ce trece, pe atît e mai greu, pentru că mi-e dor din ce în ce mai tare.
Dar, rămîne doar să aştept şi să îmi amintesc zi de zi momentele frumoase petrecute alături de acea persoana care îmi lipseşte atît de mult acum.

Dimineaţa

Era dimineaţă, frig, nu vroiam să ma scol din pat, nu vroiam să deschid ochii şi să ies de sub plapuma caldă ce ma acoperea. Auzeam vîntul afara îndoind copacii nalţi şi verzi. Totuşi am găsit putere şi am deschis ochii, am văzut patul gol şi i-am închis înapoi. Părea o dimineaţă obişnuită, dar deodată am simţit miros de cafea. Cineva s-a aşezat pe pat şi mi-a şoptit "Bună dimineaţa". Am recunoscut vocea ta, aş recunoaşte-o din o mie. Zîmbind, am deschis ochii, dar m-am ascuns sub plapumă, cred că arătam oribil de dimineaţă. Am auzit cum ai pus cafeaua jos, ai tras plapuma şi m-ai sarutat pe frunte. Ştii că îmi place cînd mă săruţi pe frunte, ador asta. Atunci am deschis ochii ca să te admir, cum stai pe pat lîngă mine, beai cafeaua şi mă priveşti cu acei ochi mari şi albaştri.
 Nu vroiam să mă scol din pat, imi plăcea faptul că tu eşti lîngă mine... vroiam ca timpul să se oprească în acel moment, dar...

Amintiri

Stau si ma gandesc... cat de interesanta si schimbatoare poate fi viata... Si cat de departe te poate duce...
Am fost (si suntem) 5 prietene foarte bune... diferite una de cealalta, si fiecare unica in felul sau. Pe parcursul prieteniei noastre s'au intamplat multe... certuri... impacari... distractii. Dar acum... suntem toate parca separate. Ne vedem foarte rar... 2 sunt in Romania, noi, celelalte 3 suntem in Moldova.
Stau si imi amintesc de copilarie, de cum ieseam in ograda impreuna... ne jucam... ne certam... iar ne impacam si iar ne jucam. Puteam sa stam afara de dimineata pana seara, nu conteaza ce anotimp era... vara sau iarna. Am invatat toate intr'o scoala, si ne vedeam foarte des, dar acum, invatam in diferite universitati si tari.
In fiecare seara, inainte de somn, imi amintesc de copilarie... cum ne jucam cu bulgarii iarna, de'a prinselea vara... sau stateam afara pe paturi si citeam carti.
Acum... ne vedem foarte rar. Nici nu tin minte cand ne'am strans toate 5, sa mai discutam si pur si simplu sa stam toate impreuna. Mi'e dor de serile cand ieseam la "locul nostru" si petreceam timpul acolo... aproape in fiecare seara... si discutam despre de toate.
P.S. mi'e dor de voi fetelor...

Stau in casa de acum de 10 zile. Si, mi'a venit asa un gand, ca, cateodata e bine sa "dispari" pe ceva timp. Atunci iti faci unele concluzii despre unele lucruri si unele persoane. Iti dai seama ca unele persoane, care ziceau ca tin la tine si iti sunt prieteni, de fapt lor nu le pasa... ei nici nu au observat ca tu nu mai apari prin acele locur, pe unde apareai atat de des. Si ma mir ca unele persoane, cu care nu comunic atat de mult, ma intreaba unde am disparut si ce'i cu mine.
Este asa o fraza, care mie imi place "Cateodata trebuie sa dispari pentru ca lumea sa te vada." Eu am sa o parafrazez un pic... cateodata e bine sa dispari, ca sa vezi daca lumea te vede/observa.