De ce te uiți așa la mine?

Îmi place să te privesc... de fapt, cred că știi asta, sau poate că nu știi. Dar chiar ador să te privesc.
Îmi amintesc cum stăteam la mare și te priveam cînd dormeai, poate o să fii mirat cînd o să citești asta, dar te priveam destul de mult. Te admiram cum dormeai, ca un copil mic. Priveam trăsăturile feței atît de cunoscute și de care îmi era dor atît de mult...

O altă amintire care îmi va persista în minte, este fața ta în lumina slabă a camerei, cînd ne admiram reciproc. Sincer, vroiam ca timpul să se oprească in loc, pentru că momentul cela era perfect. Unul în brațele altuia, privindu-ne în tăcere... vroiam să îți spun atunci cît de mult te iubesc și țin la tine, dar...
Te privesc și acum, știu că nu îți prea place cînd eu doar tac și mă uit la tine, știu că poate te simți incomod și începi a privi în jur. Sau cîteodată te enervezi că te privesc în tăcere. Tu nu știi la ce eu ma gîndesc în acel moment și, să îți spun sincer, nici eu nu mai știu.
Dar sunt sigură de un lucru... că mă înec în ochii tăi albaștri de fiecare dată cînd mă uit la ei. Ador ochii tăi, cred că ți-am mai zis asta. Tot timpul îmi doream să mă întîlnesc cu un băiat ce are ochi albaștri... totuși dorințele se împlinesc.

Sper că îți răspund în sfîrșit la întrebarea: De ce te uiți așa la mine?

Exteriorizarea gîndurilor

Am ieșit azi din mall și am decis să merg un pic pe jos, să îmi mai limpezesc gîndurile.
Așa cum mergeam pe drumul pustiu, un amalgam de gînduri mi-au invadat mintea. Și nu pot zice că au fost gînduri prea pozitive și fericite, chiar din contra. Mă gîndeam că, chiar înainte de sărbători am ajuns la așa o decizie că locul unde ma simt cel mai bine la moment e job-ul meu, nu acasă, nu alături de persoane dragi... dar la lucru. Acolo rîd destul de mult, nimeni nu îmi strică dispoziția... doar așa cîteodată... Acolo sunt persoane care mă întreabă cum mă simt, unde am lipsit așa de mult și dacă m-am însănătoșit.
Și e foarte straniu lucrul ăsta, pentru că logic, locul unde mă simt cel mai bine ar trebui să fie acasă, dar nu în altă parte. Locul unde mă simt cel mai bine ar trebui să fie alături de persoanele dragi...

Aș vrea acum să dispar undeva, să fiu departe de toți și de toate.

Nu știu de ce am scris postarea dată... pur și simplu cred... exteriorizarea gîndurilor...

Ce mă enervează faptul ăsta cînd 2 persoane se întîlnesc (sunt o pereche) pai, pe lîngă faptul că lumea îi bîrfește, se mai și bagă în relația lor cu diferite comentarii. De parcă ei ar ști mai bine cum trebuie să se poarte perechea ceea.
Spre exemplu, cînd fata sau băiatul apar singuri undeva, nu contează unde, deodată i se dă întrebarea: "Dar unde este persoana cealaltă?". Like really?? Ei ce trebuie să umble împreună peste tot? Fiecare persoană totuși are interesele ei, mai sunt ocupați sau au alte motive de ce să nu vină și nu înțeleg de ce lumea așa se bagă în diferite relații a diferitor persoane.
Sau mai sunt așa cazuri, cînd una din persoane face ceva, se găsește (ca de obicei) un al 3 om ca să îi facă observație.  Sorry, but who are you... my boyfriend or... his girlfriend? De ce le place la oameni așa să își bage nasul unde nu trebuie? Eu doar nu mă bag în viața ta sau în relația ta cu nu știu cine...
Dear people, everyone has its own life and they don't need your comments of advice about what they should do, or how should they act.

I have my own business, you have yours... so keep yourself away from my business.

Strong?

Like really... what is the point of being strong?? What is the point of fighting for something, when you know that you are the only one who is fighting for it and, actually, nobody cares about that.
I used to be strong, but some time ago I allowed to myself to be weak and vulnerable. I know it's not good, but... you know, it's easier because you can cry whenever you want to cry, to be broken and do nothing because... you are broken, it's normal for you to not do anything.
But when you are strong, you can not show to anyone when you are broken, you should smile even if you are feeling shitty.
So, my question is... what is the point of being strong?

Stăteau doar ei doi pe o bancă în parc, într-o zi de toamnă în care timpul încă îţi mai permitea plimbarile prin parc. El şi-a scos o ţigară şi a început să fumeze. Ea, stătea şi se uita în gol.

- Ştii, lumea îmi spune că în ultimul timp sunt mai nebunatică decît am fost.
- Nebunatică?? Tu nu eşti nebunatică...
- Cînd sunt cu tine - nu, dar cu alţii - sunt.
- De ce?
- Nu ştiu, pentru că nu m-am deprins să fiu nebunatică cu tine...
- Păcat... mie îmi plac fetele nebunatice...

Şi atunci ea a căzut pe gînduri şi privea mai departe in gol...