Într-o seară ea mergea înspre casă pe jos. Îi era dor să meargă pe jos într-o seară frumoasă și caldă ca asta. Multe gînduri îi treceau prin cap, dar nu vroia să se gîndească la ceva, pur și simplu nu mai putea să gîndească. A mers așa mult, vreo oră, dar mai avea mult pînă acasă... o dureau picioarele. 

... Prin întuneric a găsit cheile de la casă și a descuiat ușa. Era foarte obosită, fără puteri de a mai face ceva. Vroia doar să vadă patul de care îi era dor și să se culce în el. A intrat în casă, a aruncat toate lucrurile pe unde a nimerit, nu îi păsa de nimic. 

Și-a spălat machiajul, și-a dezbrăcat rochia... dar rochia mirosea a el. Nu își dădea seama cum era posibil așa ceva, nu îl văzuse ceva timp, mai ales că nu l-a văzut în ziua ceea. Nu, așa ceva nu putea fi posibil, probabil era prea obosită și totul era o iluzie.

Trebuia să se culce, ca să nu se mai gîndească la nimic... trebuia să se culce...